Interviu de Iustina Rusu
Cristiana Pantici are 23 de ani, este freelancer, blogger la Zenobisme.ro și autoarea cărții Zenobistele, o colecție cu 27 de povești ale femeilor din România. Aluziva, Petronela Rotar, Luisa Ene, Nora Iuga, Marilu Dobrescu, Daria Jane sunt doar câteva dintre ele. Volumul surprinde viața traversată de zbucium, dar și traseul femeilor către succes.
Blogul Cristianei a fost nominalizat, anul acesta, la categoria Best Lifestyle Blogger la Digital Divas. Ea vorbește despre feminism, identitate, modele de urmat și planuri.
De unde vine pasiunea pentru scris?
C.P.: Pasiunea pentru scris mi-au trezit-o cărțile, mai ales poveștile universale clasice și contemporane.
A jucat vreodată școala un rol în asta?
C.P.: De multe ori am avut senzația că profesorii voiau să mă îndepărteze de literatură, nu să mă apropie. De-a lungul timpului am schimbat multe școli, implicit mulți profi de română. Din 6 profesori, unul singur a fost un pedagog desăvârșit, care știa să transforme orele în adevărate călătorii către lumea poveștilor. Aveam 12 ani atunci, și cred că în acea perioadă am început să scriu cele mai multe proze scurte și poeme.
În rest, numai profesori care nu aveau curajul să se abată de la programă. În liceu am avut și o profesoară care asculta pe principiul cine are iubit și cine nu, care mi-a zis de 8 martie că fața mea-i dă coșmaruri și care mi-a pus un 9 pe o proză scurtă pe care i-o dădusem ca să-mi ofere o părere.
Când ai auzit de feminism prima oară?
C.P.: Nu mi se ilustrează în minte o scenă clară în care eu, fetiță fiind, am avut o revelație descoperind feminismul. Încă din copilărie se punea accentul de cum arăt, nu pe ce reprezint. Iar asta a început să mă preocupe mai mult de la 12 ani, atunci am început să primesc comentarii libidinoase. În teorie, știam ce reprezintă feminismul. Știam că femeile au fost lipsite de drepturi și că mișcarea pe care au demarat-o ca să-și câștige demnitatea s-a numit așa, doar că nu-l trăisem.
Nu simțisem feminismul cu adevărat. Abia de câțiva ani am conștientizat că femeile se confruntă cu probleme grave în România: pot fi oricând victimele traficului de carne vie, ale violului, ucise în bătaie de către soț/iubit, batjocorite la job sau agresate stradal doar pentru că sunt femei.
”Am fost numită ușuratică doar pentru că nu răspundeam la tot felul de avansuri, apoi, prin liceu, să fiu atinsă de profesori sau să primesc invitații la cafea.”
Acum, fiind mai mare, cum ai defini feminismul?
C.P.: Pentru mine feminismul nu e o luptă pentru a deveni egală cu bărbații, fiindcă nu m-am simțit vreodată inferioară emoțional și/sau intelectual, din contră. E o luptă pentru a mă simți în siguranță în preajma bărbaților pentru că știu că de multe ori sunt dezavantajată din punct de vedere fizic.
Ai fi vrut să dai skip vreunui moment din viața ta?
C.P.: Multor momente. Uneori, înainte de culcare, îmi imaginam că ceea ce trăisem nu a fost decât un vis, iar atunci când mă voi trezi o să răsuflu ușurată că, de fapt, nu mi s-a întâmplat nimic.
Am vrut să dau skip momentului în care dubiosul a început să se masturbeze în timp ce eu jucam șotron. Aveam 12 ani. Am vrut să dau skip când, în generală, colegii de clasă nu ratau vreo pauză în care să mă imobilizeze și să mă atingă în zonele intime. Am vrut să dau skip când s-a răstit (fără motiv) un bărbat la mine și am început să tremur. Am vrut să dau skip multor relații pe care le-am avut.
Ce sfat ai pentru o adolescentă care a trecut prin ceva similar?
C.P.: Nu mă simt în măsură să dau sfaturi altor persoane, dar știu cam ce mi-aș spune mie: să nu ai niciodată încredere 100% doar în vorbe goale. Vorbește cu apropiații despre lucrurile prin care treci pentru că nu e niciodată vina ta, nu trebuie să-ți fie rușine de gesturile altor oameni. Și părăsește un bărbat după prima scăpare agresivă, fiindcă nu e niciodată o scăpare.
”Feminitatea e un gest, o mișcare, uneori o rochie sau o bijuterie. Mi se pare că o femeie definește feminitatea, nu feminitatea pe femeie. Sunt lucruri cu care te naști și tu decizi dacă vrei să le folosești pe post de arme sau nu.”
Crezi că societatea românească duce lipsă de personalități feministe?
C.P.: Mi se pare că societatea noastră duce lipsă de modele în genere. Cu câteva excepții pe care le poți număra pe degetele de la ambele mâini, televiziunile sunt ticsite de femei care se definesc prin operații estetice, care încurajează o feminitate toxică, care critică alte femei, care nu se implică civic, iar dacă o fac se duc pe o pantă greșită. Apoi avem influenceri bărbați care instigă la viol, alții care zic că unele femei merită bătute cu capace și scaune în cap, iar alții se laudă că nevestele lor arată ca niște minore și critică femeile care aleg să nu investească în sală, apoi, săptămâni mai târziu, nici măcar nu au curajul să-și asume lucrurile pe care le-au zis.
Tu ai avut modele de la noi?
C.P.: Modelele mele n-au fost niciodată figuri publice de pe meleagurile noastre, ci scriitoare, majoritatea decedate. De curând am început să întâlnesc femei minunate care mi-au devenit modele precum cele 27 de personaje din cartea mea, Zenobistele, sau Diana Cosmin de la Fine Society, Mara Coman, Luiza Olteanu și lista continuă.
Scriai poveștile femeilor și pe blogul tău, ce te-a făcut să te apuci de o carte?
C.P.: Faptul că mereu mi-am dorit să am o carte precum Zenobistele, o carte care să-mi devină prietenă, care să nu mă mai facă să mă simt singură. O carte cu altfel de povești, cu altfel de femei, cu portrete și exerciții de introspecție care să mă încurajeze să spun propria poveste.
Cum ai selectat interviurile?
C.P.: Prima dată am gândit conceptul cărții, apoi am calculat numărul de pagini și am stabilit un număr de persoane pe care să le intervievez, iar abia după asta am făcut lista. Inițial au fost 33, dar o parte au renunțat, pe alte femei m-am simțit nevoită să le exclud pentru că povestea lor nu se mai potrivea cu conceptul. A durat ceva să devină unitar proiectul.
Care a fost cel mai greu, emoțional, interviu?
C.P.: Fiecare interviu a avut ceva aparte și m-a emoționat într-un anumite fel. Totuși, povestea la care țin cel mai mult e a Dariei Jane, fiindcă ea nu s-a născut femeie, iar transformarea în persoana care e azi a fost total atipică, mult mai costisitoare și presărată cu altfel de abuzuri.
Ai vrea să mai scoți una de genul?
C.P.: Deocamdată nu am alt proiect în minte. Mă ocup ca Zenobistele să ajungă la cât mai multe persoane și continui să scriu povești cu și despre femei pe Zenobisme.ro, blogul meu, și în Vice.
Zenobistele trebuie citită într-o ordine anume?
C.P.: Nu există o regulă anume în care să parcurgi cartea mea de debut. Poți începe cu poveștile de la mijlocul cărții, de la prima sau ultima, poți să faci exercițiile și să citești ulterior cartea sau invers. Fiecare cititoare poate avea cu totul alt stil.
